Fiindu-mi şi prietenă – îmi place să cred asta; de ce n-am fi – şi editoarea care m-a „lansat” pe orbita deschisă a poeziei, cineva ar crede că nu pot fi obiectivă în ceea ce priveşte „tratamentul” aplicat textelor Paulinei.
Nu cred că se va supăra dacă voi strecura aici o mărturisire: când am citit volumul „Cu mâinile în flăcări” (1991) abia am simţit o pâlpâire în minte. Mi-am zis atunci că Paulina Popa scrie frumos, dar izvoarele curg încă liniştite la vale; n-au stat în loc.
Volum cu volum, Paulina Popa îşi regenera textele, deschidea şi închidea porţile universului, experimenta, căuta, încerca. Până când, într-o zi, începând cred cu volumul „Ghilotina sinelui”, bum!, am strigat: „U-ha! O carte de poezie...atotcotropitoare.” Mi-a plăcut mult şi titlul.
Acum versurile ei sună cam aşa: „Ziceai:/Obiecte de sare se sparg în jur/şi ce minune persistă/în spuma transparentă/în care soarele se încrucişează/şi scapără-n nisip.” (Fericirea, vâslă de ametist, p.5)
Sau: „Apele se frământă,/ridică valuri de culoarea istoriei,/scot la iveală monştri cu cap de om,/ şerpi de apă,/aceia care mănâncă gândurile noastre,/ale tuturor,/ stânci mari şi focul negru/ din miezul pământului.// Apele se zbuciumă,/ ridică peşti.” (Lumina Domnului, p.7)
Nu am de gând să scriu o recenzie. E doar o scurtă prezentare de carte.
(paulina popa, vâsla de ametist. cartea grecia. jurnal liric, deva, editura emia, 2011)
Un poem din acest volum îl găsiţi aici...
